uscá (usć, -át), vb. –
1. A (se) zbici, (se) zvînta. –
2. A se răscoace, a se deshidrata. –
3. A se ofili, a se veșteji. –
Var. prezent usc.
Mr. usîc, (u)suc, uscare,
megl. usc,
istr. uscu.
Lat. *ustĭcāre, de la ustum,
cf. lat. ustūra,
lat. Ustica „înălțime în țara sabinilor”,
calabr. uscare „a arde”. Semantismul nu face dificultăți, deoarece urere însemna atît „a arde” cît și „a usca”. Rezultatul normal, *ustca, a pierdut pe t interconsonantic; usuc este formă modernă, explicată greșit.
Der. din
lat. *exsūcāre „a usca” (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Meyer, Alb. St., IV, 89; Crețu 379; Pușcariu 1841; REW 3073), sau din
tc. husk (Roesler 604) apare ca mai puțin probabilă. –
Der. uscăcios (
var. uscățiv),
adj. (fără umezeală, slab, uscat); uscăciune,
s. f. (însușirea de a fi uscat; secetă); uscat,
s. n. (acțiunea de a usca; pămînt tare, pămînt); uscător,
adj. (care usucă); uscătură,
s. f. (mîncare uscată; creangă uscată); uscățele,
s. f. pl. (crenuscate, găteje, prăjituri copate în ulei).